Albinăritul a fost o îndeletnicire foarte veche a locuitorilor țării noastre - bazinul Carpato-dunărean dispunând de o climă favorabilă şi o floră diversificată - oferind condiţii optime creşterii albinelor din cele mai îndepărtate timpuri. 

 

Despre albinăritul în Ţara Făgăraşului, primele informaţii scrise le găsim în „Urbariile Ţării Făgăraşului” (1601-1680) şi în „Conscripţia urbarială” din 1726. Iată câteva informaţii interesante: 

 

În Translivania, în perioada următoare, albinăritul autohton a evoluat în paralel cu cel din Europa centrală. Astfel, prima carte românească de apicultură „Economia stupilor” aparţinând cărturarului transilvănean Ioan Piuariu-Molnar a fost publicată în anul 1785, în oraşul Caransebeş Ioan Tomici fondează în anul 1784 prima şcoală de albinărit iar crescătorul de albine bănăţean Vichentie Schelejan a prezentat la Congresul stuparilor din Germania şi Austria, ţinut la Sazlburg (Austria) în anul 1872, gratia separatoare metalică concepută de el, împreună cu teascurile româneşti de ceară din Transilvania – care datau încă din sec. XV.

 

În această perioadă, ritmul de creştere a numărului de familii de albine a fost scăzut datorită faptului că cei mai mulţi stupi erau adăpostiţi în coşniţe de nuiele, paie sau papură învelite în argilă, iar recoltarea mierii presupunea omorârea albinelor. Odată cu introducerea generalizată (după 1938) a ramelor mobile, a diverselor tipuri de lăzi şi a centrifugii pentru extragerea mierii – numărul familiilor de albine a crescut considerabil. Ne întrebăm firesc, cum de au supravieţuit albinele masacrului la care au fost supuse de către oameni de-a lungul ultimelor trei milenii de când avem dovezi scrise despre ele? Probabil printr-un puternic instinct de roire transmis din generaţie în generaţie – care astăzi a fost redus şi folosit cu pricepere de stupari iscusiţi.

 

O personalitate marcantă a apiculturii Făgărăşene din perioada interbelică a fost George Popa Liseanu (din loc. Lisa) care a folosit pentru prima dată stupi sistematici, a organizat cursuri apicole, a editat un manual pentru stupari şi a avut o stupină model la Fântâniţa Crăiesii unde desfăşura cursuri practice.

 

În anul 1938, în Ţara Făgăraşului erau înregistrate 2500 de familii de albine, iar după cel de-al doilea război mondial (perioadă de regres), apicultura a cunoscut o dezvoltare deosebită care s-a materializat în creşterea şi modernizarea inventarului apicol, a familiilor de albine, a apicultorilor precum şi în începerea şi apoi generalizarea culesului pastoral.

 

Un eveniment important în viaţa apicultorilor Făgărăşeni l-a constituit înfiinţarea Cercului apicol din oraşul nostru (imediat după înfiinţarea ACA, în anul 1957), care a permis instruirea tuturor iubitorilor de albine şi introducerea tehnologiilor de lucru noi promovate de Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Apicultură şi Sericicultură, instituţie care prin transformări succesive va deveni Institutul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Apicultură de azi.

 

A fost o perioadă extraordinară în dezvoltarea apiculturii, România ocupând consecvent locurile 4-5 în lume (înainte multor state cu tradiţii) privind producţia de miere şi numărul familiilor de albine. Prof. dr. ing. V. Harnaj a fost ales de patru ori preşedintele prestigioasei organizaţii APIMONDIA – contrar statutului care îi permitea ocuparea acestei funcţii cel mult două mandate. S-au şcolit foarte mulţi iubitori de albine din toate categoriile sociale – muncitori, ţărani, profesori, ingineri, avocaţi care în timp şi-au înmulţit inventarul apicol şi au început să cutreiere în pastoral zonele melifere ale ţării, de la rapiţă în Oltenia, primul salcâm la Dunăre, al doilea salcâm în Vâlcea sau Argeş, apoi la tei în Dobrogea, floarea-soarelui şi coriandru în Bărăgan sau Dobrogea şi mentă în Delta Dunării. Trebuie amintit şi culesul din zona montană la floarea de zmeur şi mur, la zburătoare sau la mierea de mană de brad. Pe vremuri, înaintaşii noştri mergeau cu oile în transhumanţă şi în timp au format comunităţi noi (ex: Făgăraşul Nou în jud. Tulcea), astăzi apicultorii Făgărăşeni şi-au făcut cunoscuţi şi prieteni (uneori gazde) pe viaţă în localităţi în care nu visau să ajungă vreodată, ducând cu ei în canicula Câmpiei Române dorul pentru răcoarea munţilor şi a codrilor de brad.

 

În semn de respect şi preţuire faţă de cei care au condus Cercul apicol Făgăraş de-a lungul timpului, se cuvine să amintim pe: prof. Nica, prof. Şipoş Ioan, avocat Nica Horia, prof. Poştoacă Bucur, ec. Ţeţu Ioan, Folea Ioan, dr. Paloşan Florin.

 

Făcând referire la familiile de stupari deosebiţi ai acelor vremuri care au transmis cu sfinţenie urmaşilor dragostea de albine şi au fost printre primii care au practicat stupăritul pastoral, amintim pe: Stroia cu ramificaţii în Dejani, Breaza, Netotu şi Sebeş; Simen Ioan în Breaza; Vulcan în Şinca Veche şi Vad; Barbu în Ileni; Ganea în Berivoi; prof. Oală şi avocatul Nica în Calbor; Stetcă N., Fronie C., Moldovan Gh., Mitea Gh. şi Stanciu Ilie în Făgăraş; Toma Ioan în Şercaia, Zosim Ioan în Iaşi.

 

În ultimii ani, cifra de şcolarizare a Cercului apicol s-a stabilizat la 28 de cursanţi şi sub conducerea pricepută a dr. Florin Paloşan se instruiesc în tainele vieţii albinelor tineri din toate localităţile Ţării Făgăraşului. Situaţia numerică a apicultorilor noştri este excelentă, din aproximativ 640 de apicultori ai organizaţiei judeţene, 430 sunt din zona noastră, iar numărul continuă să crească încurajaţi şi de măsurile 141 şi 112 care presupun acordarea de fonduri nerambursabile, îndeosebi pentru tinerii apicultori, ca variantă de depăşire a actualei crize economice.

 

În anii 2010-2011, în urma analizelor de specialitate făcute de laboratoarele de profil din Germania, mierii româneşti i s-a dat cea mai mare notă fiind considerată mierea cu cel mai înalt grad de puritate. Calitatea mierii produsă de apicultorii făgărăşeni e asigurată printre altele de firma SC Fileomera SRL (condusă de domnul Ganea Silviu – nepot al familiei de stupari Stroie din Dejani) care achiziţionează, procesează şi exportă în Europa cea mai mare cantitate de miere produsă în judeţul nostru, dispunând de înca 14 puncte de achiziționare a mierii în ţară. Acestei firme îi datorăm organizarea celui de-al treilea târg apicol din oraşul nostru în zilele de 18 - 19 februarie la Cercul Militar Făgăraş, fiind primul din cele 20 de manifestări similare care au loc anul acesta în oraşe  ca Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Cluj, Brăila,Cimpina,Blaj,Slobozia ş.a.

Si in acest an tirgul a fost pregatit minutios, proiectarea activitatilor si luarea principalelor decizii organizatorice stabilindu-se inca de la inceputul lunii decembrie dupa un plan riguros stabilit.

 

Contrar conditiilor climatice defavorabile, au răspuns invitaţiei noastre un număr de 53 de firme din ţară şi străinătate care au expus spre vânzare produse ale stupului(miere,propolis,polen,laptisor de matca), echipamente si utilaje specifice extragerii mierii,dispozitive pentru cresterea matcilor,diferite tipuri de lazi,rame,ceara si foite de ceara,echipamente de protectie apicola,carti si reviste de specialitate,diverse accesorii pentru activitatea zilnica a apicultorului , diverse utilaje apicole,produse cosmetice din farmacia stupului,seminte si arbori meliferi.

 

In a doua zi a tirgului timp de 3 ore s-a desfasurat si seminarul apicol unde au participat peste 300 de apicultori,temele fiind expuse de medici,ingineri,economisti cu experienta care au prezentat o problematica de actualitate, atit pentru tinerii apicultori beneficiari de  fonduri europene cit si pentru apicultorii cu experienta ,care in cadrul dezbaterilor au generat discutii interesante si cu un continut bogat de invatatimte.

 

Fata de anul trecut numarul vizitatorilor s-a dublat,apicultorii locali si din judetele apropiate si-au facut cumparaturile necesare pentru intreg anul apicol,multi expozanti raminind cu putina marfa in ultima zi si cu multe comenzi pentru intregul an.

 

O realitate tristă a ultimilor ani este că în multe ţări ale lumii, regina sănătăţii – albina, e în pragul dispariţiei. Statele Unite importă anual pentru polenizare zecii de mii de albine din Asia, iar în ţări ca: Spania, Franţa, Anglia, Germania, Polonia numărul familiilor de albine a scăzut îngrijorător. CCD (Sindromul depopulării coloniilor de albine) şi-a făcut apariţia în iarna 2006-2007 în America de Nord, apicultorii raportând dispariţia fără urmă a milioane de albine. A urmat Europa, în anul 2007 Italia a pierdut jumătate din efectivul de albine iar în Franţa, în anul 2008 misteriosul sindrom a decimat între 15 - 95% din albine. În Spania jumătate din cei 2,3 mil. de stupi (ce asigurau 1/4 din producţia de miere din U.E.) au fost goliţi de albine. Sindromul ucigaş şi-a continuat opera în Germania, Elveţia şi Grecia fiind tot mai aproape de graniţele naturale ale ţării noastre. Cauzele sindromului sunt multiple, de la folosirea intensivă a pesticidelor în agricultură, introducerea pe scară largă a culturilor de plante modificate genetic, radiaţiile produse de sistemele de transmisiuni prin satelit, până la virusului israelian al paraliziei acute.

 

Cei mai pesimişti cercetători afirmă că fără albine viaţa ar dispărea de pe planetă în 4 ani, deoarece 2/3 din hrana actuală o datorăm albinelor. Probabil că nu se va întâmpla aşa, istoria a demonstrat de multe ori că viaţa are puteri nebănuite în a se regenera. Dar, fără ea – ALBINA - sigur viaţa nu va mai fi la fel. O să purtăm mereu în suflet un dor nestins de imagini de vis cu câmpuri de maci sângerii şi de floarea-soarelui, o să ne lipsească parfumul florilor de tei şi de salcâm şi n-o să mai simţim gustul aromat al fructelor pe care această mică şi iscusită insectă le polenizează.

 

 

Autori:

 

 

 

29.02.2012